Ce vreau eu, a? Dar tu ce vrei? A? De cele ma deseori ni-i imposibil sa alegem. Ultimul articol normal, scris de mine a fost pe data de 25 iulie 2011. Dupa asta am postat videourile care le-am facut pentru Europa Liberă sau texte/poezii care m-au inspirat.
Dacă bobinăm timpul mai înapoi, în vara lui 2010 cei de la PublikaTV, mai precis Senior Sergiu Voloc m-a întrebat despre blog şi eu i-am spus in faţa camerei că m-am lăsat de criticat. Mare erou au facut din mine, că şi acum se dă pe post emisiunea ceea despre jurnaliuji, noaptea.
Cam de atunci n-am găsit ce să scriu pe blog. N-am găsit pe ce să mă supăr, prostia omenească devenise normalitate, adică departe de a fi de senzaţie. Cam de atunci am încercat să caut răspunsuri în interior, nu în exterior, aşa cum făceam în SUA frecventând in fiecare dimineaţa de weekend biserici sau diferite secte din oraşul în care eram.
Mi-am dat seama că sunt 2 modalităţi de a ajunge unde vrei, sau unde CREZI că vrei. Prima, să suferi, să faci sacrificii, să calci peste oameni (exemple sunt peste tot), să plângi, să urli, să alergi spre visul tau uitând să observi pe unde mergi. Vis care, apropo, niciodată nu se mai termină. Asta pentru că lăcomia omenească nu are limite, şi nu vorbesc doar despre bani.
A doua modalitate este să te relaxezi. Să te bucuri de prezent, exact asa cum este el şi să zâmbeşti. Ţin minte foarte bine primăvara lui 2010. Parcă eram high. Adică fericit, eram fericit. Mergeam dimineaţa într-o rutieră răpănoasă spre birou si o femeie îşi ţinea copilu’ să nu cadă jos cât timp se bălăbănea în toate direcţiile. Privirea lui s-a fixat în ochiii mei şi acel simplu gest mi-a alimentat fericirea. Şi am zâmbit.
Altă dată ţin minte că era după Paşte, sau aşa ceva, eram împreună cu 2 familii în microbuzul 110. Ei – beţi turtă de dimineaţă. Unul din bărbaţi a ridicat vocea la şofer, care asculta noutăţi la un post de radio în rusă, de nu greşesc. Şoferul imediat a închis radioul. La staţia următoare bărbatul PMSsy cu familia lui era gata să coboare, dar înainte de asta a pus mâna pe umărul şoferului şi a spus:
- S’mă scuz, eu oleaca am cinstit, de asta…
- Da niş o problemă, răspunse lejer şoferul.
Bărbatul a coborât şi i-a spus soţiei, încă înainte să închidă uşa: Om bun şoferul ista. Şoferul a auzit, uşa s-a închis, el a zâmbit şi a apăsat uşor pe gaz. Am zambit şi eu, şi am simţit un fel de armonie, o căldură plăcută pe care eu am numit-o fericire.
Btw, de asta fericirea, dragostea, durerea (…) încă nu şi-au găsit definiţii general acceptate de toată lumea. Pentru că sunt sentimente. Sentimente care trebuie simţite pentru a fi înţelese. Şi de multe ori aici logica şi raţiunea n-au ce căuta.
- Şi despre ce-i articolul ăsta, Paul?
Despre nică, iar la Dorinţe revin altă dată.
