Sau: „American Dream”
Când ajunsem pe ţărm american, am rămas imediat frapat de permanenta disponibilitate şi de dăruinţa aparent infinită, cu care floridienii din Florida îşi tratau vizitatorii. Zâmbetul dinţos părea că le apropie în mod paradoxal urechile de buzele întinse. Era peste tot, oricând, la oricine, aproape ca o boală incurabilă, dar incredibil de molipsitoare. Puţinii oameni din SUA, care gândesc, nu zâmbesc prosteşte, aşa cum o fac majoritatea.
- How are you doing today?
- Fine, thank you! What about you?
- Great! Thanks! Have a nice day!
- See you lateeerr!
Cam aşa încep discuţiile între prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi. Se termină exact la fel cum încep şi nu se face discriminare între tipuri de relaţii. Trist. Evident, după câteva săptămâni trăite în paradisul promis, m-am obişnuit cu atitunea americanilor. Tot ce contează e momentul: „Da, am să fiu la 5 fix, ne-am înţeles!” A doua zi: „Oops, am uitat, îmi pare rău, pa!” după asta urmează un zâmbet naiv şi nevinovat, nelipsind desigur si o privire de pisic ud lăsat în ploaie, care miaună jalnic la uşa ta. Cum să nu-l iei în casă? Cum să nu-l ierţi? Ce? Nu ai inimă?
Poveste: După o noapte furtunoasă de sâmbătă, o noapte de lucru intens în frigiderul uriaş al supermarketului, urma să merg la bibliotecă. La biblioteca din Sarasota(vezi harta) îţi poţi verifica poşta electronică, poţi naviga pe web şi deschide yahoo messenger doar de pe meebo. Urmau 4 ore de relaţii cu lumea sud-est europeană. Mi-am mângâiat bicicleta mea albastră cu mândrie şi am rugat-o să mă zboare până la bibliotecă cât mai repede posibil. S-a straduit prea mult, aşa cum am depaşit destinaţia cu vreo 5 intersecţii mari doar.
Ceea ce mi-a marcat viaţa-mi ulterioară, a fost drumul înapoi spre bibliotecă. Un Paul, o bicicletă, un trotuar şi un copac – ne-am întâlnit tuspatru în dimineaţa aia de duminică. Viteză mare, un ţipăt, scrâşnetele frânii, priviri indreptate în toate direcţiile posibile, o căzătură.. Imaginea ce se contura printre firele de praf ce se lăsau încet, era şocantă. Reuşisem să ocolesc copacul ce stătea ţeapăn în mijlocul trotuarului, dar nu reuşisem să îndrept volanul din mers, desfigurat din cauza încercărilor zadarnice de întoarcere rapidă.
În câteva secunde am deschis ochii. Rănit la genunchi, coate şi puţin la frunte, conştiincios, am început să utilizez apă chioară şi şerveţele parfumate (de la mama de acasă) ca să-mi curăţ rănile. În acel moment, exact prin faţa mea trecuse un Jeep cu o doamnă la volan. „Eşti bine?” spuse. Atât. În jumătate de secundă priveam praful ridicat din cauza vitezei cu care pornise din dreptul meu. Ce frumos, ce romantic. Doamna era de la spitalul pentru animale.
După impact am mers totuşi la bibliotecă. Eram privit cu milă şi admiraţie, aşa cum e privit un erou de război sau o femeie sexy care trece printr-un loc unde sunt doar bărbaţi. O fetiţă care stătea la calculator a fugit, eliberându-mi un loc. A trecut.
Au fost şi momente frumoase totuşi. Momente care merită trăite! Un paradis frumos, privit prin ochelari roz cu ramă ieftină din plastic.
Paul Hodorogea
[Pentru Revista PASS, aprilie, 2008]
Doamne ce ne-ai speriat tu pe noi atunci , ptiu ptiu , totu o fost bine ;))) apropo….la mine s-au oprit mai multe masini :):P
Dupa ce am citit articolul, primul gind pe care l-am avut a fost asupra faptul ca daca cadeai pe un drum de tara in satul bunicilor, oare te marca atit de mult, aaa sorry acolo nu prea merg doamnele la volanul unui Jeep… Stim sa apreciem doar ceia ce nu ne apartine, si privim cu multa dorinta spre ceia ce are vecinul. In State si cazaturile au valoare, aici nici valoarea nu are substanta, pentru ca nu stim sa o descoperim, chiar daca suntem la 5 la intilnire. Sa ai o zi buna!
Take care.
a.
de raaaaaaaaas
:)))
hai sa iesim cu bicicletele [asta dak ai bicicleta]
Oare te-ai gindit tu Paul, la ce te gindeai cind aveai in gind drumul inapoi spre biblioteca? :)
Sfirsitul e tare!!! Mi-a placut… Pe mine tot incepuse sa ma streseze zimbetul cela a lor. Decit un zimbet fals, mai bine o injuratura sincera – cel putin stii la ce sa te astepti.
Frumos, draga.Bine spus. Mi-a placut. Miscatoare faza cu servetsele parfumate de la mama….:)
mdee…Interesnoooo…mie sh poza tare imi place:) iata “experience” cu bicikleta nu aveam..da; cu mashina am dat in stinka!
Hm,prefer zimbete false si fatarnicie….decit grosolanie si fetze acre….
mdaaaa …
un lucru care se remarca … niste expresii pline de personalitate :)
:”Un Paul, o bicicletă, un trotuar şi un copac – ne-am întâlnit tuspatru în dimineaţa aia de duminică” sau … “Un paradis frumos, privit prin ochelari roz cu ramă ieftină din plastic.”
presupun ca trebuie sa fii altfel ca sa scrii asa chestiute dragutze :)
nice …
P.S. zile frumoase cu vint cald de primavara :)
interesant. simtul umorului. dinamism. corectitudine gramaticala si stilistica.
Paul, bicicleta are ghidon shi nu volan!
@Vadim, a, da :D
my mistake :) merci.
Am citit greu acest post deoarece mereu ma rideam, “Zâmbetul dinţos”….” floridienii din Florida” bravo… vreau si eu in USA… mi-ai facut pofta… ai un stil de a descrie destul de convingator
#6, MD “Pe mine tot incepuse sa ma streseze zimbetul cela a lor. Decit un zimbet fals, mai bine o injuratura sincera – cel putin stii la ce sa te astepti.” -
Subsemnez şi eu!
Prin analogie: mai bine mănânci o mămăligă naturală, decât o pizza sintetică! :D
;))
undeva citisem un inceput din povestirea asta :D
p.s. @doina–> subsemnez :D
Paul, nu cred că americanii sunt mai superficiali decât românii. Cred că noi ne prefacem mai mult…
majoritatea americanilor sunt asa din nastere..
aşa le e cultura..
Românii insă sunt incă in tranziţie :)
Cel puţin vreau sa cred aşa.
Oare românii din basarabia sa fie mai putin superficiali decat cei din Romania?
:))) Inofensiv si gingas subiect … ;)
Serios vorbind, cred ca depide de la om la om si la ei. Doar ca exista tendinta sa ii privim cu un ochi mai critic, la cat au facut sa se astepte de la ei … Si eu simt nevoia sa scot gherutele uneori, de aici, din mijlocul lor … ;)
Paul, ai un pic de admiratie din partea mea.. scrii.. nush’ cum.. da IMI PLACE! tine-o tot asa!
istoria.. e una Banala :(
Extra,
toată istoria este banală :))
a omenirii in special.
Take care…..of trees:))
….da unde te uitai cind mergeai cu bicicleta??-pe dealuri?=)=)asa si eu pot merge:P
ei..cum o sa tii minte ca ai fost la Florida?…iata asha=)
Dap nu ma uitam inainte..
ma uitam la ghidon :)
Si la trotuarul de sub pedale :)
era cald.
Da. Florida = Accidente şi răni :D
“Un paradis frumos, privit prin ochelari roz cu ramă ieftină din plastic.” – cred ca deja ai stricat iluzia unui paradis frumos prin cuvintele “cu ramă ieftină din plastic.” :)))))))
Cele bune!
Oricum americanii sunt parca mai omanosi si mai grijulii decit moldovenii….. paremise… :)))
Paul, marcela te-a facut original si subtil in comentarii.. respect.. in rest un eveniment demn de a fi postat pe un blog!
TRECATOR
“demn de a fi postat pe un blog”
– sarcasm? :) că nu-ţi aud vocea, să simt asta.
E personal :) deci e demn :)
forget about it!!! nici nu mai tin minte ce am vrut sa zic atunci :)) bafta!
Hai noroc :D
Pingback: America 2: LISA - mănăgeriţa « Paul Hodorogea - Jurnal
O, Paule, mi’o placuuuuuut :D))))
Ana, imi pare bine.
tu de ce n-ai blog?
ăăă…:)) is foart putine bloguri bune(si al meu, in cazul in care ar exista, n-ar fi printre ele) :))
De ce crezi acest lucru? Crezi ca esti chiar atât de plictisitoare?
aw, ce concluzii))) is foarte plictisitoare, da’ cand citesc unele bloguri ma mai calmez pentru ca imi dau seama ca nu sunt unica, hahaha(nu-i nici o aluzie). de fapt, nu vreau blog, nu simt nevoia sa scriu pentru ca altii sa ma citeasca:)
cum să fac să te impun? :D
:)) live povestita istoria pare mult mai vesela:)))
eeii.. eu pe blog nu pot LIVE )
unimedia poate :D