Astăzi e luni şi dimineaţa mea a început comedios. Pe twitter am scris că vreo 2 umanoizi au încercat să-mi destabilizeze începutul zilei. Dar, atenţie, dragi provocatori, eu am dormit bine. C’est pas possible. Sunt indoborâbil.
|
|||||
|
Trec pe Ştefan cel Mare. Lângă poştă e scris măşcat: 9 octombrie – ziua poştei. Ei nu zău? În locul “poştei” aş tăcea chitic, să nu atrag atenţia. Dar dacă tot mi-a sărit în ochi mai tare decat summitul (care e nimic altceva decât o formalitate internaţională) trebuie felicitată poşta.. aşa cum se cuvine: Mă grăbeam, că trebuia să ajung in (minus) 3 minute la flori. LA FLORI însemnând locul de pe strada Bodoni, între Columna şi Ştefan cel Mare, unde se vând floricele moarte, coroane şi buchete. Pe drum am auzit bătăi de tobe. Am schimbat imediat direcţia şi m-am indreptat spre rândul de scaune verzi, acolo de unde mirosea a tobe. Job description: Stai cocoţat pe scenă, cu spatele la public, cu picior peste picior, cu microfonul în mână apropiat periculos de gură, vorbeşti despre ce vrei. Bingo! Este vorba despre cel mai şmecher dintre noi. Ştie poloneză, iată de ce traduce filme în direct. Poftim? Inchipuie-ţi că trăieşti în altă ţară. Cum ai vedea Moldova? Ce este Moldova? Evident că aflăm UNDE este Moldova prin Where Is Moldova . Com De exemplu alte ţări au luat o direcţie mai specială, au ales “un drum”. Uite lista: Negativism la patrat, nu? Hai ne calmăm, nu-i vorba despre niciun accident. Ştiu că intuiţia ţi-a comandat evocarea unor imagini despre nişte copii gemeni călcaţi la un semafor. Continuând presupusa poveste, evident, culoarea semaforului trebuie să le fi dat dreptate gemenilor morţi, iar şoferul să fie un idiot irecuperabil. Nu, nu-i despre asta. Despre accidente vezi in alte articole. Aici, de exemplu. Ce înseamnă să răscoleşti prin hârtii vechi? Unu-mi zicea ca feedback în articolul precedent – că mă smiorcăi, că nu mi-a plăcut călătoria şi că mai degraba scriam despre ce impresii am avut de la faţa locului, ce am învăţat din experienţa-mi turcească etc. Zis şi făcut. Vorba aia: din dorinţa ştiucii, din porunca mea.. am uitat finalul. Cine-l ştie? Prima zi n-a fost un şoc. Muş e ca un sat din Moldova dar cu maşini mai bune, cu drumuri asfaltate şi cu supermarketuri decente. Mâncarea a mers, că mă pregătisem moral să fie pipărată aproape ca mâncarea mexicană gustată in SUA. A doua zi m-am deprins, iar după ce am ajuns acasa chiar imi lipseau condimentele care-mi făceau gura să ardă. Ca neutralizator, fiecare din noi primea la masă un pahar de AYRAN – un fel de chefir de-al nostru. AYRAN-ul de amiază era prea acru, în schimb cel de seară era perfect. Evident că avionul a intârziat decolarea. O oră de plimbat prin duty-free-ul gigantic din aeroportul patriei a trecut ca o muscă prin faţa ochiului. Avionul ne-a ”burduhăit” ca de obicei şi am aterizat în Istanbul după ce ne-am învârtit prin aer de vreo 2-3 ori ca să se elibereze vreo pistă pentru bieţii moldoveni. Acolo ziceau că ne aşteaptă. I-am gasit peste vreo trei ore, chiar dacă ei trebuiau să ne întâlnească pe noi. Doi turci care nu ştiau nici tu engleză, nici franceză şi nici macar română erau responsabili despre cum ajungem noi de la Istanbul la Muş. Distanţa între aceste 2 oraşe este de 1100 de kilometri, sau 24 de ore de mers cu maşina. Am aşteptat 6 ore în aeroport ca să apară fetele din Cehia, participante la acelaşi program, deşi era vorba că ele trebuiau să ajungă înaintea noastră în Istanbul. Foarte tare e cand un actor nu-şi poate stăpâni plânsul. Actorii plâng doar la comandă? De asemenea ei râd, chicotesc, ţipă. Tot la comandă? Aşa scrie scenariul, nu? – Nu întotdeauna. Mai râd şi pentru că e natural să râdă, dar dacă li se întâmplă să plângă atunci când nu vor, nu e pentru că sunt actori răi, ci pentru că sentimentul lor este prea puternic pentru a putea fi controlat. Ora 3 şi 22 noaptea, planuri pentru somn nu-s. Aurevoir somn, arrivederci vise, am privit un film. Recunosc, am ramas impresionat, de actori, de ACTRIŢĂ, de subiect, de toate. Daca ati observat, in acest an şi ceva de cand am deschis blogul, am fost rău. Am criticat, am negat, am strigat la nişte oameni. Gata. “Scusa ma ti chiamo amore”. Nu e tocmai ce ai aştepta de la un film romantic obişnuit. Iar de vreo juma’ de an e singurul film care intr-adevăr m-a facut să renunţ la somn. Oho, Paul e mulţumit? Oho, Paul nu are nimic de spus? Oho, oho, oho? Să recunoaştem, toată chestia asta cu revoluţii, cu twitteri, cu pietre, cu steaguri – a fost concepută de şefii de la twitter. Se gândeau ei: cum să facem noi PR siteului? Hai să facem o revoluţie intr-o ţară necunoscută – hai! Aşa au platit gopnicarii, au pregătit terenul si acum dau din umeri: cine? noi? – nuuuu! La început, Andrei este cel care ne apără. El ne păzeşte. Andrei nu lasă pe nimeni să ne deranjeze. Totuşi, Andrei cere bere. Andrei este un înger păzitor. El ne asigură că e responsabil de confortul nostru, inclusiv psihologic. Andrei ne aduce pături. Pentru Andrei este important ca oamenii să se comporte ca oamenii până la urmă. Andrei este insistent. El ne veghează în permanenţă, între timp iarăşi cere bere. Andrei crede că dacă vorbeşte cuvinte moderne îi stă bine. Acest lucru nu este adevărat. Andrei ne uimeşte că ştie germană. Am o nedumerire legată de paşte, pe care, dacă nu o spun, explodează in mine. 1. despre schimbarea adresei Ştii unde-i Nota Bene? E un fel de cantină, loc în care luam prânzul aproape în fiecare zi. De data asta era inchisă. Acolo urma sa pape Greceanîi, ca i-am văzut maşina, RM G 001. Pe dânsa n-am văzut-o însă. Totuşi, povestea mea-i despre altceva: Când a auzit că NB e închisă, stomacul meu tocmai s-a întunecat la faţă. Cum? Azi nu mâncăm? Orice alt loc cu mâncare era la depărtare mare, iar eu n-aveam chef de plimări prea lungi, ori de mers cu troleul, mai ales în miezul zilei cu toţi moşnegeii care se duc la poştă. Unul dintre colegi a zis că există o cantină în magazinul Unic la etajul 5. Ooo, da? Da! O, hai, haidem! – şi ne-am dus acolo într-o veselie, cu mâinile înainte, aşa ca zombii. Am urcat scările rulante şi la etajul 5 n-am gasit nicio uşă pe care scrie cantină. Valentina a întrebat o vânzătoare care vindea costume sovietice pentru bărbaţi sovietici: E vreo cantină p’aici? Vânzătoarea i-a arătat cu mâna spre o uşă. Ne-am apropiat. Pe uşă era scris: intrare de serviciu. Opa! Nu-i înţeleg. Nu-i înţeleg pe cântăreţii ăştia mai mititei, care apar pentru prima dată în faţa unui public şi încep să strige piţigăiat: “Mai tare, mai taaareee!” Orice concert în aer liber are cam acelaşi scenariu. Pentru a aduna lume, pentru a crea zgomot aiurea, pe scenă apar necunoscuţii care se comportă ca nişte staruri. Nici macar n-au trecut prin fabrica de conserv.. de staruri, înţelegi ce vreau să spun, nu? Imaginea-i următoarea: Toată lumea tace sau linge îngheţată. Cei câţiva oamenii din faţă te privesc suspicios şi se întreabă: ce manelist l-a adus pe ăsta pe scenă că imi pierd timpul.. iar tu strigi MAI TARE? |
|||||
|
Copyright © ™ ® 2010 hodorogea.com - Toate drepturile rezervate 41 queries. 0.818 seconds. |
|||||

ultimele comentarii